Taramul-Niciodata (neverland)

Acum mi-ar trebui un bilet către “nicăieri”,unde nu mă cunoaşte nimeni şi unde se vând acadele cu lapte la colţ de stradă;un tărâm în care acoperişurile caselor sunt făcute din turtă dulce şi unde oamenii nu’s răi.Să prind trenul în ultimul vagon şi soarele să apună fix la destinaţie.Să ajung lângă o pajişte cu maci şi să dau de un puşti blond,cu obrajii rumeniţi de soare ,cu ochi de jad ,care să mă ducă de mână până acasă;casa lui de lângă pădurea cu stejari,cu acoperişul din turtă şi oameni cumsecade.Mama lui să îmi zâmbească de parcă m-ar cunoaşte de o viaţă şi să îmi pună de mâncare, iar tatăl lui să mă întrebe cum de-am ajuns pe meleagurile astea.Eu să vorbesc puţin şi silabisit iar apoi sub pretextul că sunt obosită să mă retrag în camera mea.Cameră cu două ferestre mici îmbrăcate cu două perdele lucrate de mână,îmbibată cu miros de liliac şi cărţi vechi,cu un pat înalt în partea dreaptă şi un dulăpior firav în colţul din stânga.Apoi să mă furişez în camera puştiului şi să îi şoptesc blând un “mulţumesc” fără că să-l trezesc, podeaua fiind veche să scârţâie şi acesta să deschidă ochii pentru a mă cerceta,”nu-i nimic,visezi,şi tot în vis te-am sărutat”.A doua zi să mă plimb cu el şi să îi istorisesc pe larg povestea mea, numărând macii de pe pajişte şi mâncând acadele cu lapte;să vină seara şi să mi se facă dor ,iar el să nu înţeleagă la cine vreau să mă întorc;să încerce să prindă trenul după care voi alerga iar eu să-i zâmbesc placid şi în semn de mulţumire să-i arunc eşarfa mea spălată în lacrimi de copil,apoi să termin ultima acadea cu lapte şi în final să mă trezesc cu un pahar de cola în faţă ,într-un pub de pe Champs Elise .